De la început vreau să lămuresc un lucru, acela că în această scriere nu voi încerca să fac mari şi noi descoperiri, să vin cu lucruri nemaiauzite şi nemaiîntâlnite. Este o chemare spre meditaţie, spre introspecţie, spre întrebări prăfuite, spre atingerea unei corzi interioare, care, poate la mulţi, de mult nu a mai vibrat. Dacă voi auzi un sunet cât de slab, dacă voi simţi o vibraţie cât de mică, voi fi fericit şi mulţumit. Scopul va fi fost atins.Ce este începutul şi ce este sfârşitul? Un sfârşit poate fi un nou început şi un început poate să fie un viitor sfârşit. Oamenii în stima lor de sine, în echilibrul lor intern, au nevoie de succes, de confirmare a valorii şi fug, se feresc le este teamă de eşec, de ratare, de pierdere. Când un lucru nu iese cum şi-au dorit înseamnă că alegerea nu a fost corectă sau calea a fost greşită; înseamnă că au greşit undeva şi deci, au eşuat, au înregistrat un eşec. Eşecul este cu atât mai dureros şi mai puternic resimţit atunci când investiţia emoţional afectivă a fost mare. Iar dragostea înseamnă un univers de emoţie, înseamnă cerul şi pământul înseamnă aerul respirat, înseamnă motivaţia vieţii. Se spune că dragostea este întipărită genetic în oameni, că oamenii de la naştere şi până la moarte vor iubi şi vor fi iubiţi. Este adevărat că în viaţă sunt mai multe feluri de a iubi, de a te îndrăgosti. Este dragostea dintre copil şi părinţi, dragostea dintre fraţi, dragostea de frumos, de meserie, iubirea de sine şi puteţi adăuga din experienţa fiecăruia un alt fel de dragoste sau iubire. Dar, niciuna nu este mai puternică, mai sfâşietoare, mai disperată şi totuşi magică, înălţătoare decât dragostea bărbatului pentru femeia iubită, care nu poate fi egalată decât de dragostea femeii pentru bărbatul iubit. Ce este dragostea, de unde apare ea şi cât durează? Ce este omul, de unde a apărut şi cât va exista el pe Pământ? Ce este Dumnezeu, unde este şi cum ne influenţează? Nimeni nu poate răspunde la aceste întrebări, nu poate decât să piardă timpul, să piardă clipe importante din scurta sa viaţă în a săpa după izvorul cunoaşterii, într-o stâncă seacă. În loc să încercăm să-l aflăm pe Dumnezeu, mai bine să-l găsim în noi, prin credinţă şi dragoste. În loc să analizăm dragostea, să o cuantificăm, să identificăm motive, motivaţii pentru ea, mai bine o trăim la intensitatea pe care ea o cere. În momentul în care încerci să-l găseşti pe Dumnezeu cu mintea, cu logica, cu gândirea, eşti pe o cărare greşită care te duce tot mai departe de El. La fel şi în dragoste. Atunci când se încep analizările sentimentelor proprii sau mai rău ale celuilalt (unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit), când se începe o cântărire şi comparare a intensităţilor cu care iubeşte fiecare (eu îl/o iubesc mai mult), când se caută motivele pentru care se întâmplă ce se întâmplă (e frumos/ă, e deştept, îmi dă siguranţă, e puternic), atunci este începutul sfârşitului. Atunci dragostea se clatină în faţa logicii. Atunci Descartes se va trezi şi va exclama „Cogito ergo sum!” Dar omul, pe lângă o persoană logică, dotată cu gândire, este în primul rând o persoană spirituală, emoţională. Şi noi ca psihologi, trebuie să veghem ca această latură a sa să fie sănătoasă şi echilibrată. Dacă omul în viaţa lui nu a spus măcar o dată „Iubesc deci exist!”, înseamnă că nu şi-a trăit viaţa.
Dragostea transcende peste generaţii. Dragostea îşi lasă amprenta asupra personalităţilor în formare. Am spus dragostea dar la fel şi absenţa ei. Copilul, încă din primii săi ani de viaţă (cele mai recente informaţii spun că încă din viaţa intrauterină) va etala nevoia sa uriaşă de a fi iubit, de dragoste. Un copil crescut în palate reci lipsite de dragoste va deveni un adult a cărui privire va fi de gheaţă, a cărui respiraţie va fi un crivăţ, a cărui exprimare a dragostei va fi cel puţin stângace.
Dragostea nu se poate învăţa din cărţi, nu se poate învăţa de la alţii. Dragostea trebuie trăită, trebuie aclamată şi exprimată. Ce dragoste este atunci când se aude „nu şti că te iubesc?”, „nu vezi câte fac pentru tine?”
Dragostea este resursa atomică a sufletului. Atunci când omul este atins de radiaţia dragostei, este cuprins pe dinăuntru de o căldură vie, de bine, de o agitaţie creativă, îl face să simtă viaţa la maxim, în fiecare respiraţie, în fiecare bătaie a inimii. Această radiaţie interioară răzbate şi în exterior. Răzbate prin toţi porii, dar mai ales prin ochi, prin porţile sufletului. Un om îndrăgostit se transformă, are loc o reacţie la nivelul sufletului care implică şi trupul şi mintea. Devine frumos, devine bun, generos, altruist, vrea să dea din fericirea lui, tuturor celor din jur, tuturor care sunt deschişi să o vadă şi să o accepte, vrea să-i primească pe toţi în fericirea lor. Este asemeni momentului biblic al schimbării la faţă. Lumea îl vede dar nu-l recunoaşte pe cel de altădată, acum fiind învăluit într-o lumină cu totul şi cu totul diferită şi specială.
Dragostea nu poate fi descrisă în cuvinte. Ea există, se manifestă, se naşte şi moare. Ca orice lucru care se naşte, care are un început, are şi un final, un capăt o moarte. Dar oare moartea dragostei înseamnă sfârşitul? Oare moartea dragostei înseamnă un eşec? Moartea dragostei înseamnă păreri de rău? Moartea unei iubiri vesteşte deschiderea spre o altă iubire, diferită de cealaltă (Dragostea a murit, trăiască dragostea!). Este un eşec că nu ai putut să o ţii în viaţă? În dragoste este nevoie de doi. În dragoste există un foc care trebuie întreţinut, un foc care dacă este o torţă va transforma totul în scrum, dacă este prea slab, se va stinge. De aceea, păstrarea focului, a intensităţii lui, este un mare secret, este o artă, ARTA REGALĂ.
Să nu uităm nici o clipă strigătul de disperare: Eli, Eli, lama sabahtani! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?). El ne arată că suntem oameni, nu roboţi sau mai rău inteligenţe artificiale, că avem momente de slăbiciune, de disperare, că putem suferi, dar, cu toate acestea, nu poţi fugi de viaţă, de dragoste, de iubire.
De ce alchimia? Este o sinteză de înţelepciune, un adevărat univers integrativ de perle adunate din marile oceane de cunoaştere ale întregii lumi. Asemeni perlei care se naşte dintr-un biet fir de nisip, la fel şi cunoaşterea lumii şi a universului pleacă de la un biet om trecător, asemeni unei comete, pe cerul istoriei.
Alchimia este o adevărată filozofie de viaţă, este un proces de transformare, este o dorinţă de ascensiune, de desăvârşire a naturii umane. Este una din căile pe care omul vrea să ajungă OM. În ea este armonizat un trecut vast de cultură, filozofie, magie şi mistică, precum acele perle înşirate într-o armonie perfectă într-un colier de preţ, un colier pe care alchimistul îl poartă la gâtul său precum un adevărat rege. Începutul acestui trecut, dacă îl căutăm, vom avea surpriza să-l regăsim într-un cort din piele de animal, cort al unui batrân şaman siberian, sau într-o sală unde barbaţi greci se întâlneau cu Pythagora, Empedocle, Heraclit, Platon, Aristotel, sau într-o sinagogă unde cei prezenţi studiau tainele kabalei, sau poate în Egiptul antic, într-o piramidă, alaturi de preoţi şi faraoni care aşterneau marile cărţi hermetice, sau poate în China antică, unde sursa mişcării, deci a vieţii era yang-yin, cald-rece, lumină-întuneric, bărbat-femeie.
În acest punct am identificat de fapt centrul mandalei, al universului, al existenţei omenirii: bărbat-femeie.
Degeaba există stele şi constelaţii dacă nu este cine să le privească, degeaba există alfabet şi numere dacă nu este cine să le folosească, degeaba există viaţă dacă nu este cine să o trăiască.
Ce este o floare fără un suflet care s-o admire?
Ce este un suflet fără o floare care să-l anime?
Originea sau sursa vieţii umane pe această planetă este controversată şi ţine de credinţa personală a fiecăruia. Dar odată apărută, menţinerea ei, fără nici o îndoială, este dată de bărbat şi de femeie.
Când vorbim despre barbat şi femeie, despre cuplu, despre viaţă, nu putem să nu ne gândim şi la cel mai măreţ sentiment care se naşte între doi oameni, DRAGOSTEA.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu